UPDATE – 8 ianuarie
Din păcate, tatăl Alexandrei s-a stins ieri, pe patul de spital. Anunțul a fost făcut de tânără, aseară: S-a stins după o luptă grea, o luptă dusă în tăcere, cu propria lui durere. A fost un protector, un bărbat adevărat, un om care a știut să iubească și să aibă grijă de toți cei din jur, uitând, de prea multe ori, de el însuși.Tatăl meu a trăit prin oamenii pe care i-a adunat în jurul lui și, mai presus de orice, pentru familia lui.Vă rog din suflet, pe toți cei pe care i-a atins de-a lungul vieții, pe cei care l-au iubit, l-au cunoscut și l-au respectat, veniți la el. Veniți pentru el. Veniți pentru mine. Vreau să fim mulți. Vreau să vorbim despre el, să ne amintim de el, să stăm lângă trupul lui neînsuflețit și să-l aducem la viață prin povești, amintiri și cuvinte.Voi reveni cu toate detaliile legate de priveghi și înmormântare, imediat ce voi reuși să le organizez. Mulțumesc tuturor celor care s-au rugat pentru el. Mulțumesc celor care vor fi alături de noi.Durerea mea este imensă, dar știu că dragostea noastră îl va ține viu.„.
*ȘTIRE INIȚIALĂ – 7 ianuarie
Este încă o perioadă în care sunt tot mai multe critici aduse asupra personalului medical din cea mai.mare unitate medicală din județ. Cazul tânărului Gabriel, decedat pe patul de spital, a născut încă un val de revoltă, mulți venind cu exemple din propriile experiențe.
Ieri, tânăra solistă buzoiancă Alexandra Robea a povestit pe facebook despre clipele recente prin care a trecut după internarea tatălui său la Spitalul Județean de Urgență Buzău.
,,Nu am știut când va fi ultima oară când ne vom mai privi în ochi. Ochii aceia verzi pe care îi voi purta cu mine toată viața.
În fiecare zi am mers la tata. I-am spus că îl iubesc și l-am rugat nu renunțe.
Să nu renunțe pentru mine, pentru copiii mei, pentru mama.
Mi-a promis că nu va renunța. Și nu a renunțat.
A luptat cu toată puterea lui pentru încă o șansă.
În schimb, în spital, nu am văzut pe nimeni luptând pentru el.
Se striga „urgență”, era nevoie de resuscitare într-un salon de lângă cel al tatălui meu, iar cadrele medicale mergeau… agale. Se luau aparatele fără grabă, fără alarmă, fără acel sentiment că fiecare secundă contează. O nepăsare care doare.
Am cerut, fiind dreptul meu, să fiu îndrumată pentru a chema un preot. Tata era într-o stare greu de descris pentru un copil care își privește părintele stingându-se.
Răspunsul primit: „Am o urgență, nu am timp de tine.”
Am reușit, într-un final, să obțin un număr de telefon de la o asistentă care încă mai avea inimă. Genul de om pe care ar trebui să-l întâlnești într-un spital.
Nu pe cei care se comportă ca niște mecanisme lipsite de empatie, convinși că dețin putere absolută asupra vieții altora.
Am întrebat dacă există vreun medic cu care aș putea vorbi.
Răspunsul, pe un ton ironic:
„Poftim? Nu e niciun doctor. Azi și mâine sunt libere de la stat.”
Să recapitulăm:
Între orele 10 și 12, stau cu tata. Vine o singură asistentă, schimbă o perfuzie și pleacă.
Nu se uită nimeni la el, deși spun clar că starea lui este gravă și că are nevoie de un medic.
Aflu ulterior că există un medic de gardă, dar acesta este chemat doar în cazuri considerate urgente.
Tata nu a fost considerat un caz urgent.
El trebuia, probabil, doar să moară liniștit.
Treizeci de minute mai târziu, intră în colaps și este transferat la ATI.
La vizitele de dimineață, răspunsurile medicilor erau mereu aceleași:
„Nu știu, așa l-am găsit.”
„Nu știu, așa l-am preluat.”
„Așa era când am intrat eu în tură.”
A trebuit să le spun eu că sunt zilnic lângă el și că starea lui se deteriorează vizibil, sugerând efectuarea unor analize suplimentare.
Analizele s-au făcut. La sugestia mea.
După mai multe zile de sărbătoare și absență medicală, revine medicul curant și îmi spune:
De la „îl externăm pe data de 5” s-a ajuns la „starea lui s-a degradat enorm în ultimele zile”.
Trageți singuri concluziile.
Pe 6 ianuarie 2026, după scene greu de imaginat, tata intră în comă.
În spitale ar trebui să lucreze oameni cu suflet.
Bolnavii ar trebui tratați cu blândețe, cu respect, cu demnitate — nu ca niște obiecte, nu ca niște poveri, cu atât mai puțin ca niște animale.
Într-o zi l-am găsit pe tata cu cămașa plină de sânge. Își smulsese branula, voia acasă.
Am cerut să fie schimbat.
Răspunsul: „Mai bine îl lăsăm așa până mâine.”
Nu.
Un om nu se lasă în sânge.
Demnitatea nu se amână.
Precizare importantă:
Această postare nu este o invitație la mesaje private.
Nu doresc să primesc întrebări, solicitări de detalii sau discuții suplimentare.
Scriu acest mesaj pentru a-i înștiința pe cei care îl iubesc care este situația lui în acest moment.
Este un mesaj de alarmă, un strigăt de ajutor al unor oameni care suferă și sunt tratați fără umanitate.
Este un semnal de alarmă pentru Spitalul Județean Buzău, un spital despre care există numeroase recenzii negative.
Întrebările sunt simple și legitime:
Se iau măsuri?
Cine răspunde?
Postăm degeaba?
Câți oameni mai trebuie să sufere ca să existe, în sfârșit, o schimbare?
Există o excepție: medicul curant – un tânăr dedicat, răbdător, care a cerut investigații complete și a explicat situația cu respect.
Pe el îl respect.
În rest?
Zero respect.
Zero apreciere.”, este mesajul transmis de tânăra buzoiancă.
