Cinefilii buzoieni sunt invitaţi joi şi vineri la cinematogaful în aer liber pentru a viziona două producţii româneşti. Astfel, joi de la ora 21.15 va rula filmul „Comoara”, în regia lui Corneliu Porumboiu. Povestea pe scurt: într-o perioadă în care riști să-ți pierzi casa din cauza ratelor neplătite la bancă, mai ai puterea să crezi în comori. Sau poate tocmai disperarea traiului în perioada imediat următoare recentei crizei economice din România te face să pornești în căutarea unei comori, ca ultimă speranță de care te mai poți agăța…Așa se poate explica decizia relativ bruscă a personajului jucat de Toma Cuzin, Costi, de a-și însoți vecinul – Adrian (actorul Adrian Purcărescu) în căutarea unei comori. Costi vrea să schimbe sorții unui echilibrul fragil din viața lui, pe când Adrian caută să restabilească echilibrul. Cheia „citirii” filmului ar putea fi chiar în secvența de început – Costi îi citește fiului legenda lui Robin Hood. După care Costi își pleacă urechea la legenda existenței unei comori în satul Islaz. Rămânem în cadrul acesta al povestirii fantastice cu finalul – luminos și fericit, ce restabilește echilibrul după care tânjeau inițial personajele. Mai mult, Costi devine el însuși un Robin Hood, eroul despre care îi citea – în urmă cu puțin timp – fiului său.
Deși e vorba de o comoară și chiar dacă cheia citirii filmului ar putea fi povestea lui Robin Hood, finalul are atâta magie în el încât transcende toate finalurile fericite din basme. Fie și numai pentru final și merită să vezi filmul. Mai mult, stropul de magie de la sfârșit te face să te apropii cu sufletul de film, dincolo de încercarea radiografierii lui raționale.
Costi și Adrian pleacă în căutarea comorii, însoțiți de Cornel (Corneliu Cozmei) și al său detector de metale cu care formează un trup, poate asemenea regizorului cu camera de filmat în mână. Spectatorii îi însoțesc pe cei trei în aventura lor, cu dorința să fie mai multă magie decât realitate în această călătorie. Călătorim, așadar, în satul bunicilor lui Adrian, Islaz, unde se spune că străbunicul său și-ar fi îngropat averea înainte de naționalizare.
Odată ajunși în grădina unde se presupune că a fost ascunsă comoara, suntem pierduți, debusolați asemenea personajelor. Ca în orice legendă pe urmele căreia pornești, călătoria e tapetată cu informări asupra momentelor istorice ce au marcat locul. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, casa aceea a găzduit doi ofițeri ai armatei germane. Apoi, în 1947, comuniștii au naționalizat-o. Străbunicul, bunicul, bunica și mama lui Adrian au fost apoi deportați în Caracal. Patru ani mai târziu, s-au întors în sat, dar nu au mai locuit niciodată în acea casă. Au construit altă locuinţă. Prima casă a fost folosită apoi ca farmacie, și grădiniță până la revoluție. După 1989, a fost transformată în club de striptease și bar cu jocuri de noroc. În 1997, după ani întregi de procese, proprietatea a revenit în cele din urmă familiei lui Adrian, dar ultimii chiriași au lăsat-o în ruină.
Dinamica dintre personaje se schimbă pe parcursul căutării comorii. Se ajunge la violență, ca într-un western în care miza sunt galbenii. Umorul e strecurat în porții mici, nu mai e debordant ca în A fost sau n-a fost. Legat de interpretarea actorilor, linia e minimalistă: actorii sunt reținuți în gesturi, mimica este egală. Apoi, ca tehnică de filmare, dacă inițial se merge pe plan-contraplan, odată ajunși în grădină, cadrele sunt largi, cu un montaj ce taie cursivitatea „căutării” comorii, astfel încât suntem debusolați, pierduți.
Vineri, tot de la ora 21. 15, cinefilii vor viziona „Q.E.D”. Povestea: Filmul românesc Q.E.D./Quod erat demonstrandum a intrat în cinematografele noastre, cu un palmares festivalier important şi – poate mai mult de atât – cu o perspectivă mult mai nuanţată asupra relaţiei dintre Securitate şi cei urmăriţi decât filmele imediat postdecembriste (Balanţa, de exemplu), care nu au surprins-o din cauza tendinţei de a demoniza autorităţile comuniste (desigur, nu fără motiv). Regizorul Andrei Gruzsniczki (ca şi restul opiniei publice) este mai puţin subiectiv, la 25 de ani de la căderea comunismului, lăsând loc unei perspective obiective. Gruzsniczki face şi nuanţate portrete de turnători în Q.E.D., neuitând să înfăţişeze câteva dintre episoadele-cheie din „epoca de aur”. Ritmul filmului nu este tumultuos, trepidant, brutal, ci egal, insidios, asemenea manipulatorului locotenent Voican.
Personajul lui Florin Piersic Jr., Voican, nu mai este un securist de modă veche, el se consideră un poliţist, un agent al autorităţii în linia FBI-ului, nu a KGB-ului. Principala armă nu e bătaia, ci manipularea şi observaţia atentă, nu e doar bruta din vechea gardă – contrastând aici cu şefii săi. Este surprinsă propria sa latură umană: este decepţionat atât în viaţa de familie, cât şi în carieră – a fost „sărit” la promovări, şi la rândul lui este supravegheat şi urmărit.
Ca şi în filmul Walesa (2013), QED prezintă ca personaje turnători: nici ei nu sunt mânaţi de o răutate pură, ci doar de invidie: Angela (Adelaida Zamfira), colega Elenei (Ofelia Popii), care îşi face „datoria de partid” cu un pic cam mult zel, sau din dorinţa de a duce o viaţă mai bună; Lucian (Dorian Boguţă), fostul coleg al protagonistului (Sorin Leoveanu), are un complex de inferioritate faţă de performanţa lui din studenţie şi, pentru asta, a ales să colaboreze cu „Organele”: când i se cere părerea, informează, dar alege să nu îşi denigreze colegul – „era un geniu”, sugerează, şi nici să-i subaprecieze munca…
Personajul lui Sorin Leoveanu, Sorin Pârvu, e oarecum tipologic (savantul genial, într-o societate care nu este pe măsura aspiraţiilor sale), dar Pârvu nu este un dizident în sensul anilor ’80, el susţine că „poţi să te realizezi oriunde”, după cum nici regimul nu răspunde cu o brutalitate imediată. Gestul declanşator al filmului – publicarea lucrării în străinătate – nu este un act de dizidenţă, nici o tentativă de deschidere a căii pentru emigrare. Interesul său este pur ştiinţific.
Există un personaj important în economia filmului, dar absent – Ducu/Alexandru Buciuman, soţul transfug al Elenei (Ofelia Popii): este caracterizat sumar prin câteva fotografii, prin relatările altor personaje dar şi prin comportamentul de rebel precoce al fiului său, David – jucat de Marc Titieni – despre care se poate presupune că îi seamănă. Alexandru este dizidentul, el declanşează – în absenţă – conflictul filmului prin publicarea lui Sorin într-o revistă occidentală. Iar fiul lui şi al Elenei are rolul de „proxy” al tatălui absent, un revoltat tăcut contra sistemului şi a compromisurilor pe care le vede în jur, care îşi umple buzunarele cu pietre (pentru ce/cine?).
Personajele secundare sunt schiţate cu mare îndemânare: mama lui Sorin (Tora Vasilescu) este persoana care a suferit şi care s-a adaptat trăind o viaţă sub autoritatea comunistă, de care se teme evocând experienţa anilor ’50 şi care apelează la orice mijloace (îşi supraveghează ea însăşi fiul). Lucian (Boguţă) este turnătorul volubil, care oscilează între admiraţia faţă de Sorin şi loialitatea faţă de sistem (care i-a asigurat un computer pe birou şi ieşiri la conferinţe în Viena, Moscova); soţia lui Lucian, Valeria (Alina Berzunţeanu, într-un rol scurt dar de impact), e fata neaoşă dar binevoitoare de la ţară care nu înţelege suficient subtilităţile sistemului…
Plasarea acţiunii în anul 1984 trimite cel mai probabil la romanul lui George Orwell: societatea totalitară manifestă obsesia supravegherii (ca şi personajul lui Piersic Jr., care analizează oamenii din jur chiar în timpul liber, însăşi soţia lui – jucată de Medeea Marinescu – fiind un „dosar”).
Apar câteva episoade-cheie pentru „epoca de aur”: celebra coadă la Peco, colectarea sticlelor, iar penuria alimentelor şi cozile sunt relatate amuzant de tatăl Elenei, jucat admirabil de Virgil Ogăşanu.
Scenografia (Cristian Niculescu) filmului suferă din cauza filmării alb-negru (dar argumentul echipei de producţie, conduse de Velvet Moraru de la Icon Production, stă în picioare – aceia au fost „ani lipsiţi de culoare”), însă este relevantă mai ales în interioare: cele modeste – casa familiei Elenei – şi cele „înstărite”: locuinţa spaţioasă a lui Voican. Într-una din scene, autoturismele epocii: Dacii, maşini Lada şi Olcit-uri sunt plantate parcă demonstrativ, la fiecare colţişor de stradă. Calculatoarele vremii, radiourile şi tv-urile, ca şi costumele (Svetlana Mihăilescu) sunt excelent reconstituite.
Evenimentul este organizat de Centrul Judeţean de Cultură şi Artă Buzău.
