Alexandra Robea, după decesul tatăului său: Aveți curaj să vă spuneți povestea, pentru că fiecare poveste contează și pentru că, împreună, am fost, suntem și vom fi, mai puternici!

Ecourile din ultima săptămână legate de modul în care, uneori, sunt tratați pacienții ajunși în Spitalul Județean Buzău nu contenesc. Alexandra Robea, tânăra solistă care-și manifesta public revolta săptămâna trecută, când tatăl său era în stare gravă pe patul de spital, a revenit cu un mesaj, după înmormântarea tatălui său. Ea reclamă lipsa de empatie a unei părți din personalul medical cu care a intrat în contact în zilele în care a fost în vizită la tatăl său.

Într-un mesaj-scrisoare ,,în atenția SPITALULUI JUDEȚEAN DE URGENȚĂ BUZĂU și în atenția oamenilor care vor să afle ce se întâmplă în acest spital, Alexandra Robea a povestit momentele prin care a trecut având grijă de tatăl său aflat pe patul de spital. Postarea sa a fost distribuită de sute de persoane până acum și a stârnit sute de comentarii.

,,În data de 27 decembrie 2025, în jurul orei 6:30, eram la UPU. Am ajuns înaintea ambulanței la spital, pentru că mă sunase mama să îmi spună că a chemat ambulanța pentru tatăl meu, Robea Răducu.Este adevărat că tata a ajuns foarte slăbit la spital. Știam că starea lui nu era foarte bună și, cu o zi înainte, am mers să îl implor să vină la spital. Trebuia să mergem chiar în ziua în care l-am internat, însă peste noapte tata a căzut în baie și nu s-a mai putut ridica.

A ajuns la spital tremurând, cu o temperatură a corpului foarte scăzută, însă era conștient. Am vorbit cu el, l-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-a povestit totul, așa cum mi-a spus și mama, cu claritate. La UPU l-au preluat pe majore. Nu știu să vă spun cum îl cheamă pe medicul care l-a preluat, pentru că acolo nu se prezintă nimeni. Era un domn slab, micuț, tinerel. M-a întrebat dacă tata este consumator de etanol și i-am răspuns că da. Se instalase un sevraj ușor: un tremur și o agitație a tatălui meu.

M-au primit la el, am reușit să vorbesc cu el și să-l calmez puțin. Îi era foarte sete. Aveam la mine o sticlă cu apă și i-am umplut-o de la o chiuvetă din UPU, rugând asistentele să îi mai dea apă dacă cere. Tatălui meu îi era rușine să ceară, să deranjeze, mai ales în contextul în care era luat peste picior. Un om bolnav nu ar trebui niciodată luat la mișto într-un spital.

Mi s-a comunicat faptul că, cel mai probabil, este vorba despre o ciroză hepatică. Așteptau analizele. Rezultatele au venit destul de târziu. Nu știu dacă la mine au ajuns târziu sau dacă a durat foarte mult acest proces. Mi-e greu să știu cu exactitate ce s-a întâmplat în spital în absența mea. Voi povesti exact ceea ce s-a întâmplat cât timp am fost acolo și tot ceea ce am văzut.

Tata fusese mutat la salon, etajul 4, salonul 1. La ora 10 dimineața eram la el. Era nespălat. Am fost certată că nu am dus pampers și șervețele umede. În spital, în anul 2026, noi, aparținătorii, suntem obligați să ducem pampers. Probabil nu sunt fonduri.

Tata nu era bine. Nu o să intru în detalii despre diagnosticele medicale, din respect pentru intimitatea familiei mele. Povestesc aspecte care îi interesează pe cei care au șanse mari să ajungă acolo. Nu recomand nimănui. Când am ajuns la salon, tata era legat de pat. Era legat de mâini. Înțeleg că peste noapte își smulsese branula din mână, își luase bagajul și voia să vină acasă. Mi s-a spus că alerga pe holuri. Aș vrea să văd asta. Eu știu starea tatălui meu cu o săptămână înainte de internare și, de alergat, nu putea să alerge, 100%.

Am înțeles că situația o cere. Mi s-a trântit în față un formular pe care trebuia să îl semnez, cum că sunt de acord cu legarea lui atunci când situația o cere. El a fost legat aproape tot timpul. A fost nevoie să mă rog de personalul spitalului să îl dezlege două ore, cât timp eram eu acolo. Prima zi l-am găsit legat.

Pe o ușă scria: „Informații despre pacienți între 11 și 12”. Am fost civilizată, am așteptat, am bătut și am dat peste această asistentă, al cărei nume îl bănuiesc, însă nu îl fac public deocamdată, deoarece am unele neclarități. Avea ochi albaștri, păr șaten, prins în coc, venea la muncă în colanți mulați și își trăgea un halat verde peste. Am salutat și am cerut informații despre tata.

Mi s-a spus: „Așteptați să vină domnul doctor.” I-am spus că l-am văzut legat de pat și că mi-e greu să-l văd așa și am întrebat ce s-a întâmplat. Răspunsul a fost: „Și eu v-am zis să așteptați să vină domnul doctor!”, pe un ton de sus, de superioritate, de genul „închide repede ușa că mă deranjezi”. Stătea liniștită pe un scaun și i-am întrerupt discuțiile.

Cu această doamnă o să pornesc un adevărat război.

Mi s-a spus ulterior:

„Alexandra, dacă ea pleacă, vine alta care nu știe, care nu are experiență și se îngreunează tot procesul medical. Tatăl tău a primit tratamentul prescris de medic. Asta e tot ce contează.”

Greșit. Nu accept așa ceva. Asta nu e tot ceea ce contează.

Fiecare clipă contează, fiecare moment contează și fiecare interacțiune contează.

De pe 27 până pe 7, când tata a murit, am prins-o în tură de trei ori, dacă nu mă înșel. O altă interacțiune a fost spre final, când tata începuse să aibă probleme respiratorii. Am filmat starea în care era. Mâna dreaptă era umflată, aproape îi exploda. Cel mai probabil nu mai funcționa branula de pe mâna dreaptă și au continuat să administreze tratamente pentru că nu le pasă și pentru că nu văd pacienții.

I-am spus doamnei doctor Grigore că mâna este foarte umflată și mi s-a spus:

„Stați liniștită, e de la perfuzii.”

Nu stau liniștită. Eu vreau să se facă ceva în sensul ăsta. Așa l-am și îngropat pe tata, cu una dintre mâini umflată peste limită.

Revenind la asistenta în colanți, i-am spus:

„Tata nu e bine. Vreau să vorbesc cu un doctor.”

Ea mi-a răspuns: „Vorbiți serios?”

Am spus: „Da.”

Mi-a spus: „Astăzi sunt cele două zile libere de la stat, nu e niciun doctor. NU E NIMENI.”

Asta mi s-a comunicat.

M-am întors la tata, am început să plâng și să caut un preot, să îi chem un preot măcar, pentru că eu îl vedeam pe tata că moare. Nu am studii de specialitate, însă tata nu era bine deloc și cred că putea să își dea seama oricine.

Vine o asistentă aflată în practică, foarte drăguță, și îmi spune: „Cum să nu fie medic? Este medicul de gardă, însă vine numai în cazurile grave, urgențe, iar tatăl dumneavoastră ….”

Trece și o infirmieră și o întreb de ce îl mai țin legat, dacă el nu se mai poate mișca. Își mai putea mișca doar mâna stângă, cea care nu era umflată, și mă strângea de mână. Mi s-a spus că dimineață a făcut o criză și, dacă nu era legat, cădea. O criză? Ce fel de criză? Evident, nu mi-a spus nimeni nimic.

Tatăl meu, NEFIIND O URGENȚĂ, la aproximativ 30 de minute mai târziu face convulsii puternice, pe care le făcuse și dimineață. Trimit repede pe Sorin să cheme pe cineva. Intră asistentele, vine și doctorița și întreabă ce s-a întâmplat. Avea un aparat de tensiune pe mână. Întreabă de ce a fost luat și unde este. Într-adevăr, era acolo când am ajuns eu la ora 10. A venit o asistentă și l-a luat pur și simplu….

Probabil nu au pampers, nu au nici aparate de măsurat tensiunea.

Tata abia respira și nu era niciun aparat de monitorizare lângă el. Trebuia să fie?

Mi s-a închis ușa în nas. Stăteam lipită de perete. Sorin mă ținea și îmi spunea să nu mă uit. Eu spuneam doar: „Lasă-mă să mă duc lângă tata.” Pe partea cealaltă de coridor era sora cea mică a tatălui meu, martoră a tot ceea ce povestesc.

Doamna doctor iese și spune că nu știe ce s-a întâmplat. Mă întreabă din nou dacă este consumator de etanol. Îmi spune că este în comă, nu mai răspunde la niciun stimul și că îl duc la ATI.

Înainte de asta, asistenta în colanți de la Gastroenterologie vine țipând la noi: „Ce stați aici? N-am loc să mă mișc de voi, n-am loc să merg, nu mai stați aici!”, țipând. Loc era pentru zece asistente, iar noi eram la perete. Cheamă paza. Vine un bărbat cu un tupeu fantastic. Așteptam în fața ușii asistentelor, unde intrase doamna doctor. Ne dă afară.

Nu mai rezist și încep să mă cert. Sora tatălui meu plângea în hohote. Îi explic că trebuie să aștept să văd ce se întâmplă cu tata. El îmi spune: „Și dacă știți, credeți că rezolvați ceva?” Sorin se enervează și el și îl roagă să vorbească frumos.

Plec și îi spun că voi discuta cu managerul spitalului despre aceste incidente. Vrea să mă ducă la manager și îi spun că aștept să văd care este starea tatălui meu, apoi mă voi ocupa de aceste aspecte. Ies și spune: „Ia auzi, nu vrea la manager că îi e frică să nu i-l omoare pe tac-su.”

O zi mai târziu primesc un telefon în care sunt întrebată dacă sunt fiica pacientului Robea Răducu și mi se comunică faptul că tata a murit.

Un alt incident cu doamna în colanți: fiind zilnic la tata, mai puțin în ziua a doua de ATI, am luat în calcul un transfer și aș fi vrut să discut posibilitatea unui transfer la București. O întreb politicos dacă pot intra puțin la doamna doctor, având biroul chiar lângă salonul 1. Mi se răspunde: „Puteți intra, dar nu e nimeni.” Ridică din umeri, îmi întoarce spatele și pleacă. Acest lucru se întâmpla în orele de vizită, când eu, ca aparținător, îmi exercitam dreptul de a primi informații despre starea tatălui meu.

Eu nu mai accept scuze.

Nu aveți personal, nu mai funcționați.

Nu aveți doctori, trimiteți pacienții către alte spitale.

Mai există și problema pregătirii personalului. Sunt în Spitalul Județean de Urgență Buzău asistente care abia au văzut postliceala, dar au diplomă?

Se poate face această postliceală fără bac?

Există posibilitatea ca o asistentă în colanți să-mi fi vorbit de sus fără să fi luat bacul?

Câte asistente cu facultate lucrează în Spitalul Județean de Urgență Buzău?

Nu este totul despre pregătirea academică. Este despre a ști să fii om sau nu. Am întâlnit oameni cu două clase mult mai umani decât unele repetente din acest spital.

Un alt aspect este modul în care sunt judecați pacienții. Au dreptul să judece?

Nu este asta ceva ce trebuie predat în cursurile de perfecționare? Dacă nu aveți, ar fi bine să vă ocupați.

Este o lipsă critică de respect, umanitate și educație.

În acest spital, umanitatea este pe moarte.

Într-o zi, eram lângă tata, plângeam, iar tata dormea. Vine un tânăr îmbrăcat în verde, cadru medical, probabil asistent, fără să salute, și îmi spune: „Nu mai plângeți, e așa că e în sevraj”, făcând gestul de băut cu mâna, cu un ton plin de nepăsare și dezgust. I-am spus: „Este tatăl meu și e și în sevraj, și în afara lui.” A ieșit.

Și atunci întreb: eu să vorbesc cu voi cu frică? Să îmi fie frică să cer informații, doar pentru că se țipă la mine și sunt tratată cu o lipsă de respect crasă?

Nu. Nu mi-e frică de voi. De niciunul.

Aș vrea să găsesc această asistentă în colanți de la etajul 4, gastroenterologie. Poate cineva… o știe. Această plângere va ajunge și la managerul spitalului în speranța ca vor fi luate măsuri.

Aveți curaj să vă spuneți povestea, pentru că fiecare poveste contează și pentru că, împreună, am fost, suntem și vom fi, mai puternici!„, este mesajul transmis de tânăra solistă Alexandra Robea.