Amintirile secetei din 46 par mai proaspete decât şi-ar fi dorit cineva. Pământul crăpat, floarea soarelui uscată ca un băţ de chibrit, islazurile pârjolite şi vitele în căutarea ierbii – toate sunt atât de reale încât perspectiva zilelor ce vor urma este sumbră. Ţăranii din Bărăgan privesc la cer şi aşteaptă mila divină. În satele de câmpie din Buzău, hambarele vor rămâne goale în această toamnă iar oamenii spun că vor fi nevoiţi să meargă în alte judeţe după grâu pentru pâine şi mălai pentru mămăligă. Îi vezi trecând cu căruţele goale pe drum şi le citeşti în ochi deznădejdea. Ţăranii care trăiesc din roadele câmpului îşi trec mâinile arse de muncă peste frunte şi oftează adânc. Cei mai în vârstă îşi amintesc că au mai trecut prin aşa ceva. În 46 când părinţii lor adunau tot de prin bătătură şi se duceau să dea la schimb pentru un sac de boabe. Un bătrân din Călţuna, nea Mărin, cu o faţă care spune mai mult decât o mie de cuvinte îşi aminteşte că avea 10 ani la seceta din 46: ” mama şi tata luau hainele din casă, de peste tot , spuneau că nu au ce să mai vândă decât hainele de pe ei, le puneau în sac şi mergeau să caute porumb. Dădeau tot la schimb, haine pe un sac de boabe. A fost cumplit atunci, parcă şi acum e cam la fel.” Cât încă nu e prea târziu ca să fie totul uscat, sătenii mai adună iarbă pentru animale însă nici o căruţă nu mai umplu. Sprijiniţi în furcă îşi trag sufletul la capul lanului şi fac preziceri. Spun că acum e greu dar vor veni vremuri şi mai grele. ” O să fie jale nu chiar acum, prin aprilie, mai anul viitor o să simţim mai rău. Cine a muncit nu are, cine nu a muncit la fel, nu mai contează că ai băgat bani în culturi, totul e o uscăciune. O să ne chinuim mult anul viitor, o să vedeţi” , ne spune cu amărăciune un bărbat mai tânăr din satul Maxenu. În gospodăria unui localnic din Pogoanele timpul pare să fi stat în loc. Doar orătăniile care cer mâncare însufleţesc atmosfera pustiită. Nea Călin , un bărbat între două vârste priveşte la porumbar : ” mai am porumb , de anul trecut, doar pentru vreo trei săptămâni. Când s-o termina nu ştiu ce o să mă fac. Am vacă, viţel, curci, găini şi pui. Mai am şi o scroafă cu purcei , ce o să le dau să mănânce? ” . Nevasta omului oftează lung că trebuie să scoată trei ştiuleţi din porumbar ca să hrănească păsările din bătătură.A muncit cu palmele pământul, pe soare şi vânt pământul şi acum nu s-a ales cu nimic. Nu mai dă o găleată întreagă de boabe că nu mai are. Niculina umblă printre păsăretul din ogradă cu te miri ce , mai mult ca să le amăgească foamea. Are doar 45 de ani, însă faţa e brăzdată de riduri adânci. Ne spune că pleca dimineaţa la pământ şimai venea când se înnopta: ” beam apă clocotită şi nu mai mâncam nimic că n-aveam vreme de stat. Am curăţat buruienile, m-am îngrijit de pământ că doar din asta trăim. Acu ce să adun?” Nu grâu, nu porumb şi nici floarea soarelui. Nimic din ce gândeau că vor strânge pentru iarnă nu s-a făcut.Lanul de floarea soarelui este precum o cutie de chibrituri arse. Nefolositoare. Pentru oamenii câmpului seceta e doar începutul. Urmează sărăcia.
Amintirile secetei din 46 par mai proaspete decât şi-ar fi dorit cineva. Pământul crăpat, floarea soarelui uscată ca un băţ de chibrit, islazurile pârjolite şi vitele în căutarea ierbii – toate sunt atât de reale încât perspectiva zilelor ce vor urma este sumbră. Ţăranii din Bărăgan privesc la cer şi aşteaptă mila divină. În satele de câmpie din Buzău, hambarele vor rămâne goale în această toamnă iar oamenii spun că vor fi nevoiţi să meargă în alte judeţe după grâu pentru pâine şi mălai pentru mămăligă. Îi vezi trecând cu căruţele goale pe drum şi le citeşti în ochi deznădejdea. Ţăranii care trăiesc din roadele câmpului îşi trec mâinile arse de muncă peste frunte şi oftează adânc. Cei mai în vârstă îşi amintesc că au mai trecut prin aşa ceva. În 46 când părinţii lor adunau tot de prin bătătură şi se duceau să dea la schimb pentru un sac de boabe. Un bătrân din Călţuna, nea Mărin, cu o faţă care spune mai mult decât o mie de cuvinte îşi aminteşte că avea 10 ani la seceta din 46: ” mama şi tata luau hainele din casă, de peste tot , spuneau că nu au ce să mai vândă decât hainele de pe ei, le puneau în sac şi mergeau să caute porumb. Dădeau tot la schimb, haine pe un sac de boabe. A fost cumplit atunci, parcă şi acum e cam la fel.” Cât încă nu e prea târziu ca să fie totul uscat, sătenii mai adună iarbă pentru animale însă nici o căruţă nu mai umplu. Sprijiniţi în furcă îşi trag sufletul la capul lanului şi fac preziceri. Spun că acum e greu dar vor veni vremuri şi mai grele. ” O să fie jale nu chiar acum, prin aprilie, mai anul viitor o să simţim mai rău. Cine a muncit nu are, cine nu a muncit la fel, nu mai contează că ai băgat bani în culturi, totul e o uscăciune. O să ne chinuim mult anul viitor, o să vedeţi” , ne spune cu amărăciune un bărbat mai tânăr din satul Maxenu. În gospodăria unui localnic din Pogoanele timpul pare să fi stat în loc. Doar orătăniile care cer mâncare însufleţesc atmosfera pustiită. Nea Călin , un bărbat între două vârste priveşte la porumbar : ” mai am porumb , de anul trecut, doar pentru vreo trei săptămâni. Când s-o termina nu ştiu ce o să mă fac. Am vacă, viţel, curci, găini şi pui. Mai am şi o scroafă cu purcei , ce o să le dau să mănânce? ” . Nevasta omului oftează lung că trebuie să scoată trei ştiuleţi din porumbar ca să hrănească păsările din bătătură.A muncit cu palmele pământul, pe soare şi vânt pământul şi acum nu s-a ales cu nimic. Nu mai dă o găleată întreagă de boabe că nu mai are. Niculina umblă printre păsăretul din ogradă cu te miri ce , mai mult ca să le amăgească foamea. Are doar 45 de ani, însă faţa e brăzdată de riduri adânci. Ne spune că pleca dimineaţa la pământ şimai venea când se înnopta: ” beam apă clocotită şi nu mai mâncam nimic că n-aveam vreme de stat. Am curăţat buruienile, m-am îngrijit de pământ că doar din asta trăim. Acu ce să adun?” Nu grâu, nu porumb şi nici floarea soarelui. Nimic din ce gândeau că vor strânge pentru iarnă nu s-a făcut.Lanul de floarea soarelui este precum o cutie de chibrituri arse. Nefolositoare. Pentru oamenii câmpului seceta e doar începutul. Urmează sărăcia.
