O veste cutremurătoare avea să cadă azi-noapte peste cei care l-au cunoscut, iubit şi i-au urmat exemplul, ori pentru oamenii simpli care au ştiut ce a reprezentat pentru istorie . Un luptător până în ultimul ceas. Ion Diaconescu, ultimul mare lider ţărănist, a trecut pragul către ceruri. După 94 de ani de zbucium, de luptă, de suferinţe cumplite, Diaconescu a urcat alături de unchiul său , Ion Mihalache, dar şi de seniorul, cum îl numim toţi pe Corneliu Coposu. De ce trebuie să ne amintim măcar acum, acum când nu mai este printre noi, de el ? Pentru că a avut un crez pentru care a îndurat chinuri şi torturi pe care puţini le-ar putea suporta. Pentru că a fost demn în suferinţa sa şi poate fi un exemplu de tenacitate, de consecvenţă şi da, de eroism. Dar care este legătura sa cu noi, buzoienii ? Ion Diaconescu a fost închis 5 ani şi jumătate în una dintre cele mai cumplite temniţe comuniste: cea de la Râmnicu Sărat. Iată ce spunea în urmă cu câţiva ani despre atmosfera de la Râmnicu Sărat: „Măsurile de izolare, neîntâlnite nici la securitate, depăşeau orice închipuire, deţinutul nu trebuia să mai vadă nici o altă fiinţă omenească, în afara de gardianul din tură care îşi îndeplinea serviciul matinal, fără să-ţi adreseze nici un cuvânt. Cei care serveau mîncarea erau nişte plantoane de drept comun dar, in cinci ani şi jumătate cât am stat acolo, n-am zărit pe nici unul, nici măcar odată. Nimeni nu intra de unul singur în celulele noastre, ci întotdeauna însoţit măcar de gardianul de serviciu, ca să nu se creeze posibilitatea unor discuţii de la om la om…se pusese la punct un sistem draconic pentru a ne distruge toate resorturile sufleteşti. Adică cei ce supravieţuiseră perioadelor de exterminare prin foamete şi torturi urmau să fie acum distruşi psihic prin aceste nemaiîntâlnite măsuri de izolare. Dar ticăloşia n-a avut nici o limită, din contră, cu cât un deţinut era socotit mai important, cu atât tratamentul era mai dur, adică era socotit un duşman periculos pentru regim şi trebuia lichidat într-un mod oarecare.”În februarie 1963 unchiul lui Ion Diaconescu, Ion Mihalache îşi găseşte sfârşitul în temniţa comunistă iar în martie, penitenciarul este desfiinţat. Atunci Diaconescu este deportat în localitatea Rubla.
