Traim intr-o lume nebuna care ne innebuneste oricat am incerca sa fim de tari. Desfiintarea unor spitale a scos la lumina drame pe care nu le-am fi stiut nciodata poate. Asa am aflat povestea lui Ioan Cojocaru, un om nascut in Brasov, care la cei 54 de ani pe care ii are duce in spate o drama. Emotia despartirii de cei care l-au ingrijit ani la randul, a transformat momentul plecarii lui nea Ioan din sectia de ingrijiri paliative din Parscov intr-o durere sfasietoare. Doar lacrimile care curgeau fara oprire pe obrajii bolnavului puteau spune mai mult decat toate vorbele de multumire cat de greu ii este unui om sa se desparta de familia pe care si-o facuse in spital.
Drama lui nea Ioan a inceput in urma cu cativa ani cand intr-o cursa a avut un accident. Un sofer a intrat pe contrasens. In pmact nea Ioan, sofer profesionist a fost grav ranit la cap. I-a fost afectata partea dreapta a creierului si diagnosticul dupa perioada de spitalizare a fost unul fara echivoc: epilepsie. Nu a mai fost bun de nimic. A fost nevoit sa se pensioneze , fara sa aiba o vechime prea mare. Nevasta l-a parasit,a vandut casa si l-a lasat pe drumuri.
De atunci zace prin spitale. Pe la Ojasca si la Parscov. Dimineata l-am gasit pe nea Ioan pregatit de plecare. Avea bagajele facute in camera in care a trait luni de zile. Astepta ca masina psihologului din centrul de la Parscov sa vina. Sa vina si sa-l duca departe, intr-un loc despre care nu stia prea multe. Asteptarea unui om bolnav, unui om care nu mai are pe umarul cui sa-si planga suferinta, era cel mai mare chin. O asteptare cat o viata.
Clipele se scurgeau greu si erau lungi cat anii. In cele din urma, o sclipire in ochii care aratau doar deznadejde, ne-a dat de inteles ca asteptarea a luat sfarsit. Si-a luat in brate tot ce are: cateva pungi cu schimburi si televizorul pe care si l-a cumparat din pensia de 400 de lei ca sa nu uite cum era viata odinioara. Le-a urcat in masina si s-a intors. S-a intors la cea care si ziua si noaptea i-a vegheat la capatai cand se simtea rau. Nea Ioan a imbratisat-o pe doamna Mia si i-a spus simplu : multumesc. I-a sarutat apoi mana intr-un gest menit sa-i arate femeii tot respectul ce i-l poarta. Si lacrimile au inceput sa curga. Si nu se mai opreau. Iar durerea i-a coplesit. S-a urcat cu ultimele puteri in masina si ne-afacut cu mana.
Pleca spre necunoscut. O viata noua avea sa inceapa pentru nea Ioan din acel moment. O viata la caminul din Campeni. Usurarea din gestul de bun-ramas pe carel-a facut din masina ne-a dat de inteles ca fericirea unor oameni, de langa noi, se masoara intr-un acoperis deasupra capului. Si poate o voba buna. Si poate o mana intinsa la nevoie.
