Chiar dacă astăzi conotaţiile gastronomice au luat locul celor ceremoniale, Ignatul demonstrază permanenţa şi continuitatea sărbătorilor precreştine în calendarul popular al românilor. Sacrificarea sângeroasă a porcului, animal asociat în antichitate divinităţilor vegetaţiei, precum şi ritualul de după înjunghiere: pârlitul, procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului sunt reminiscenţele unei practici preistorice strămutată de la Echinocţiul de primăvară la Solstiţiul de iarnă. La români ziua în care s-a împământenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie şi portă numele de Ignatul Porcilor sau Inătoarea. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste nici un om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat pentru că atunci ritualul îşi va pierde eficienţa, iar carnea nu va mai fi bună. În acestă zi oamenii nu au voie să facă altceva în gospodărie decât să taie şi să prepare porcul. Tradiţia spune că săracii, dacă nu au porc, trebuie să taie un alt animal. Bătrânii cred ca în noaptea de dinaintea Ignatului, porcul îşi visează cuţitul.
