În trecut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii ţineau sau făceau Dragobetele (Ziua Îndrăgostiţilor). Probabil ca luna februarie era considerată luna de primăvară, iar ziua de 24 era începutul anului agricol. Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat chipeş şi iubăreţ. De Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul. Credinţa populară românească spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Aşadar dimineaţa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către padure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase, dacă vremea era urâtă se adunau la unii dintre ei acasă şi se ţineau de jocuri şi de poveşti. De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strânăa apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă era păstrată cu mare grijă pentru că avea proprietăţi magice şi putea face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă nu erau omăt şi fragi fetele adunau apă de ploaie sau de izvor atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie. Pentru toţi, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, în ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca în zilele cu sărbători religioase, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie pedepsite de Dragobete. Chiar daca mai pedepsea femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil.



